Aurel Dumitrașcu- Poezii Inedite

Reading a book

– Firește: mai buni și mai înțelepți decît orice viață

postumă – cuprinși deodată (în oricare zi) de o tandrețe

suspectă a roșului din ochii aproape închiși. Pe strada

Coșbuc un ciclon mă cere în fiecare zi de bărbat

sînge tînăr într-o casă în care varul se holbează

la toți. Oameni închiși ochi închiși cerul închis. Iată

pînă unde cerul e-o piatră așezată pe casele noastre.

Se lasă.

Nimeni nu mai poate aduce vești (bune sau rele) pentru că

într-o herghelie de praf jegul oricum nu se vede

și gloanțele cînd vin la concert în carnea noastră

sînt foarte reci.

(1988)

Conta nr. 36 (iarna 2020)

9

Propoziții vătămate de drumuri

– Nu rămîi să oprim lumina zilei în șoapte

acum cînd veștile bune mucezesc în hambare. Sînii tăi

se leagănă parcă în clopotnița de pe munte și ceea ce

vezi nu-i decît o bucată de drum care-așteaptă să mergem.

Fragilă și blîndă ca o săptămînă ștearsă din calendare; vom

spune că răbdătoare e numai durerea – cînd iese din simțuri

și trece în vorbe. Prima ta dragoste a fost o propoziție concesivă pe care o

îndrugai bărbaților liberi. Acum silabisești

cuminte despre ”pasiunile sufletului” și despre morminte.

Sînt atît de singur. O propoziție principală vine spre tine

dar nu o auzi nu o auzi. Se întoarce carbonizată.

(1988)

Geme fereastra de atîta întuneric

– În februarie citim din nou gazetele proaspete. Ni se

umplu deodată nările de speranțe sau ceva asemănător

pentru că nu vor fi niciodată puține bolile diafane

în care trăim.

Nu ești singura femeie care întreabă cum poate să fie

diafană o boală. Au fost și altele se numeau orșicum

mari bucăți de pămînt dorm peste căpățînele lor

și erau femei tinere despre care

am fi putut spune cîte ceva. Ne-a rugat iarba roșie

să nu mai vorbim are și răbdarea ecluzele ei vaporoase.

Am mai scris un poem am vorbit numai șoptit. Să mă

ierți să mă ierți auzeam în ultimul vers.

(1987)

Poesis

10

O fericire aproape perfectă

– Cîtă bunătate într-un anotimp ruinat de

nevroze. Și-i carnea cu noi și-i aici

și-i stînjenită de norii cei negri.

Ies în curtea spitalului caut poarta ies fac zece

pași, intru iar …! Asta-i: o fericire

aproape perfectă.

Dintr-un oraș verde tu îmi trimiți agonizînd

rochiile tale de bal.

Dintr-un oraș verde în curînd voi primi

ultimele scrisori ale unei defuncte.

(1988)

***

– Aplauzele, storurile trase ale înțelepciunii.

bunăstarea mototolită de îngeri

o lume de plastilină

fardată.

mă vor aresta! zice gîndacul din patul principesei

în timp ce la morgă se vinde un frac

pe o mie de spaime

(mai nimic nu a învățat d-zeu de la

ologii din parc!)

și pe mine mă vor aresta! zice năframa murdară

asistînd la autopsia bietului prunc

asfixiat de axiome și legi

născut în ziua de Paștele Cailor

(nu putem întortochea violina! Nu putem

călători pînă la doamna profesoară

îngălbenită-n sertare)

Conta nr. 36 (iarna 2020)

11

pe mine nu mă vor aresta! zicee tînărul poet

și-și continuă conferința despre

influența tropilor asupra pitulicei

din dormitor.

(1982)

Valea plîngerii

– Mereu cu tine prin rîpe acolo măceșele roase

concertează în voie acolo e bine. Nu am vrut să vorbesc despre mine.

Rușinea metafizica febra. Dar textul nu de mine ascultă

aș zice: textul nu ascultă de nimeni.

În lumea de ochi trufaș el intră precum o cometă

toți se sperie toți pregătesc explicații aproape toți știu

(nu-mi folosește la nimic că vorbesc în numele celorlalți,

sînt singur, deci sîngele meu e un monstru)

Din gura mea ies destule stele destule cuvinte

– zei zdrențuiți într-un cer de urechi. Sînt tînăr pot lua dejunul

pe un cîmp cu lalele – și cine e credincios

unei singre zile? cine se sperie de aceleași apusuri? Nici unul,

nici toți.

Deci du-te Ofelia du-te

a trecut și vremea cînd se nășteau copilași liniștiți

iată, în valea plîngerii se vede mereu un poet legat peste ochi

poate el se întreabă poate eu mă întreb: spectatorii,

spectatoii cînd intră în comă?

(1987)

Vater und Sohn. Tablou realist

– Fiecare poate să spună cum am vrut să

fiu fericit lăsîndu-mi carnea în voia unei

grădini suspendate. În viața de înainte în viața

de-acum.

Mă gîndesc la Ubu, (la) Vater und Sohn a lui Ernst

agățată în camera unei mame din anii 80

într-un anume oraș. Sînt și alții

ce se gîndesc numai la Vater und Sohn

Poesis

12

chiar în zilele calde trufașe. Fiecare poate să spună

cînd vine sfîrșitul acasă

și ține discursuri. Un păianjen își dorește să fie

duios cînd vater und sohn lasă acasă la ei

o biată copilă.

(1985…?)

Despre noi

Revista CONTA este un trimestrial de cultură & arte & atitudine care apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România din anul 2010. Redacţia este formată din scriitori membri ai USR, personalităţi ale vieţii culturale din România. Deşi apare la Neamţ, sub auspiciile Asociaţiei Culturale Conta, revista îşi propune să promoveze valori culturale din întreaga ţară, să fie o rampă de lansare pentru valorile culturale din zonă.

Recent Posts