Câteva note despre poezia (încă) inedită a lui Aurel Dumitrașcu

Reading a book

un studiu de dr. Vlad Alui Gheorghe

În ”Fondul documentar Aurel Dumitrașcu” se găsesc cîteva sute de pagini de manuscrise, în general schițe de poeme, variante, idei abia schițate, poezii din adolescență și din prima parte a evoluției sale cînd era încă ”neformat”, toate parte dintr-un ”laborator de creație”. Este evident că nu toate prezintă interes pentru un public cititor de poezie, ba am putea spune că doar puține pagini ar mai reprezenta interes pentru ”consumatorii de literatură”, totuși valoarea unui manuscris, pentru istoria literară și pentru recompunerea imaginii unui artist și a unei opere, este importantă. Plecînd prea grăbit, Aurel Dumitrașcu nu a apucat să facă o selecție la sînge, să lase în urmă doar lucrurile ”reprezentative”. În aceste condiții, această sarcină revine celor dispuși să facă cercetare pe epoca în care a trăit și a scris Aurel Dumitrașcu, în condițiile în care chiar ideea de manuscris a dispărut sub presiunea calculatorului și a memoriei acestuia. Cercetînd cîteva sute dintre paginile încă inedite din arhiva rămasă de la Aurel Dumitrașcu, am realizat o selecție minimală, reținînd poeziile care au aceleași caracteristici cu cele publicate deja, în ideea demonstrației că Aurel Dumitrașcu a fost un căutător de formule poetice care să îl definească și să îl individualizeze. Ceea ce e de observat, în paginile încă nepublicate, e tăietura silogistică a versului, care merge mînă în mînă cu o estetizare a realului. Profunzimea poeziei, observa Ștefan Augustin Doinaş, nu ţine nici de adîncimea filosofică a ideilor pe care le conţine, nici de “cantitatea” observaţiei exacte asupra realului, nici de caracterul brut, necontrafăcut, sincer, al afectelor ce le vehiculează. “Adevărata adîncime poetică se măsoară, spune Doinaş, cu drumul pretins iniţiatic pe care spiritul nostru îl parcurge, ca în transă, sub imperiul unor cuvinte care, lepădîndu-şi conţinutul lor précis, intră într-un fel de stare de graţie: încearcă să comunice ceea ce nu poate fi comunicat. Ea este egală cu cantitatea de inefabil produsă de vers.”1La fel și la Aurel Dumitrașcu 1Poezie şi modă poetică”, p. 177 Aurel Dumitrașscu – 65

Cuvintele, aparent disparate, se încarcă, derulîndu-se în text cu emoţiile celor care intră în sfera percepţiei, aşa cum s-ar recompune o matrioşca, în burta textului intrînd un univers colcăitor, parte cu parte, pînă la stabilitatea poemului. Marin Mincu spunea, referindu-se la poezia lui Aurel Dumitrașcu, că acesta, în buna linie a textualismului, încearcă să folosească o paletă cît mai largă de mijloace, dar nu numai stilistice, ci și lingvistice. În aceste poezii rămase nepublicate, încă ”în lucru” în opinia autorului, se văd cel mai bine aceste lucruri. Sintaxa poemului pare a fi ”o fugă în zig-zag”, curgerea este imprevizibilă, cuvintele sunt dintr-un spectru extrem de larg, iar alăturările sunt cu totul surprinzătoare: ”Mereu cu tine prin rîpe acolo măceșele roase/ concertează în voie acolo e bine. Nu am vrut să vorbesc despre mine./ Rușinea metafizica febra. Dar textul nu de mine ascultă/ aș zice: textul nu ascultă de nimeni./ În lumea de ochi trufaș el intră precum o cometă/ toți se sperie toți pregătesc explicații aproape toți știu/(nu-mi folosește la nimic că vorbesc în numele celorlalți,/ sînt singur, deci sîngele meu e un monstru)/ Din gura mea ies destule stele destule cuvinte/ – zei zdrențuiți într-un cer de urechi. Sînt tînăr pot lua dejunul/ pe un cîmp cu lalele – și cine e credincios/ unei singre zile? cine se sperie de aceleași apusuri? Nici unul,/ nici toți./ Deci du-te Ofelia du-te/ a trecut și vremea cînd se nășteau copilași liniștiți/ iată, în valea plîngerii se vede mereu un poet legat peste ochi/ poate el se întreabă poate eu mă întreb: spectatorii,/ spectatorii cînd intră în comă?”

Un poet pomenit în cîteva rînduri de Aurel Dumitrașcu, atît în poezie cît și în jurnal, este sud-americanul Jose Lezama Lima. Aurel Dumitrașcu a luat contact cu poezia acestuia dintr-un consistent studiu însoțit de cîteva poeme traduse, dintr-un nuumăr al revistei Secolul XX (nr. 292-294/ 1986). În studiul afectat lui Jose Lezama Lima, semnat de Dan Arsenie, acesta spune că ”poemul lui înaintează verbal creind un spațiu imagistic turbionar, o emblemă parcă niciodată finalizată, numită de el imago, în care a-topia inspirației s-a dizolvat, s-a topit”. Această imagine a turbionului o avem și în poezia lui Dumitrașcu, fie în cea finită, fie în cea abia schițată, din paginile rămase în manuscris. Și mai departe, lui Jose Lezama Lima i se atribuie ”metoda hipertelică”, ceea ce ar însemna felul în care fiece fenomen își depășește țelul spre care părea că se îndreaptă, programarea inițială, care nu există, de fapt, decît în concepția noastră, ”un fel de libertate nealeatorie a lucrurilor.”2 După această metodă, practic nu mai există texte ”finite”, există doar acel ”turbion” poetic care se manifestă fie pe un spațiu amplu, fie în cîteva 2Dan Arsenie, Pentru un sistem poetic al lumii, Secolul XX, nr 292-294/ 1986, p. 105-134 Conta nr. 36 (iarna 2020) 7

Cuvinte. Aceasta încurajează fragmentarismul, în acest sens orice text din laboratorul de creație are importanța lui și se înscrie ”într-un sistem poetic”, face parte din universul în expansiune al oricărui poet.Iată un text care nu exprimă ceva anume, ci care există pur și simplu, exprimînd ceva, greu de spus însă ce: ”Cu mici șiretenii umplem ochiul absurd și hămesit/ ca un fluviu mici șiretenii potolite cu sepii/ cînd se mai fac revoluții – limba mea se/ răzgîndește înecată parcă în hornuri de blană/ cutii și alte sintagme forțate. în fiecare duminică/ o săgeată iubește carnea dar gîndurile mele/ au mușchii puternici s-au învățat cu eclipse/ dalii bolnave mor în lecțiile predate/ ce albă devine mîna ta atingînd scalemul anterior/ capitolul unu din veșnicie se prosternează în/ chipul meu obosit (- nu mai bate cu/ boarea albastră, cu biciul!)/ într-o bună zi vom polemiza cu scorușii/ deși/ falsa noastră siguranță/ e visată de un concept zdrențăros.” Apropierile aproape oximoronice de termeni amplifică senzația de turbion, iar ”metoda hipertelică” poate fi demonstrată. Aceasta răstoarnă, în ultimă instanță, raporturile dintre concret şi abstract, psihismul produce realitate, oniricul transformă obiectele în stări de spirit, individul este al lumii şi al nimănui într-o acţiune deliberată de refuz al unui loc anume. Prin metoda hipertelică, ”vorbești despre tărîmul acesta şi despre tărîmul celălalt în același timp”, situîndu-te, concomitent. în fiecare dintre ele.

Despre noi

Revista CONTA este un trimestrial de cultură & arte & atitudine care apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România din anul 2010. Redacţia este formată din scriitori membri ai USR, personalităţi ale vieţii culturale din România. Deşi apare la Neamţ, sub auspiciile Asociaţiei Culturale Conta, revista îşi propune să promoveze valori culturale din întreaga ţară, să fie o rampă de lansare pentru valorile culturale din zonă.

Recent Posts